„Opereta, ca soră mai mică a operei, este un gen care de la începuturi a avut deopotrivă admiratori şi duşmani. Aceştia au luptat, în toate timpurile, fie pentru afirmarea ei fie pentru ponegrirea ei, cu o pasiune devastatoare. Franz Lehar, un apărător fervent şi un compozitor de mare rafinament, a căutat, prin creația sa să demonstreze legătura foarte strânsă dintre operă şi operetă. „Țara Surâsului” este creația cea mai valoroasă a compozitorului şi, în acelaşi timp, o excepție în cadrul genului, acea excepție, care are menirea de a confirma regula. Este singura operetă care are un final trist. În schimb, muzica sa, sub frumusețea sa melodică, ascunde complexități de natură operistică, iar profunzimea caracterelor şi a relațiilor dintre acestea este uimitoare.
Împreună cu regizoarea Anda Tăbăcaru am încercat să scoatem în evidență forța dramatică a acestei lucrări. Am imaginat un spectacol care să conțină o nostalgie aparte față de exotismul culturii şi civilizației chineze. Am vrut să subliniem diferența radicală dintre cele două lumi fascinante, fiecare în felul său. Punctul central al educației europene, reprezentat prin societatea imperială vieneză a începutului de secol XX este la un pol extrem față de tradiția, obiceiurile şi viața din China orientală. Fără a căuta să facem o reconstituire istorică, cele două lumi se diferențiază atât prin gama de culori aleasă, cât şi prin atmosfera total diferită a imaginii scenice. Dacă zona vieneză, este plină de o eleganță severă, ce conține o varietate de combinații dintre alb şi negru, cu câteva accente, date mai mult de străluciri decât, de alte culori – aurul şi argintul având doar rol ornamental – zona orientală abundă de culoare, în special roşul, culoare imperială, de sărbătoare, folosită adesea la ritualurile de nuntă. Simbolul ales de noi pentru a reprezenta China orientală este imaginea măştilor antice aurite amestecate printre statuetele tradiționale ale marilor înțelepți chinezi. Acestea aduc greutatea miilor de ani de cultură şi civilizație, a unui tărâm foarte special şi foarte greu de descifrat, pentru noi, europenii.
Departe de a dori să realizăm o reconstituire cinematografică, costumele caută să aibă fastul deosebit al Curții Imperiale chinezeşti, prin clasicul hanfu (chimono chinezesc), caracterizat prin culori tari şi bogat ornamentate.
Un moment special este scena cu cor din actul II. Aici, mulțimea poporului chinez este tratată ca o forță reală, folosind efectul culorii negre şi folosind din nou simbolul măştii, pentru a multiplica numărul componenților corului, subliniind greutatea şi masivitatea scriiturii muzicale.
Prologul şi epilogul pe care l-am gândit împreună, are rolul de a clarifica relația dintre cele două personaje ale dramei, reprezentând fiecare lumile atât de diferite, Lisa şi Sou-Chong. Noi ne-am imagina că ei se reîntâlnesc după 30 de ani, după ce fiecare a apucat pe drumul său. Această reîntâlnire face ca distanța ce-i separă să fie şi mai clară, mai mare, mai dură. Doar fumul nostalgiei, amintirea unei poveşti de dragoste, petrecută în tinerețe. Exaltarea de atunci nu duce la nicio finalitate. Într-un cadru care sugerează interiorul unui muzeu, costumele aparținând epocii din timpul celui de-al 2-lea război mondial se întrepătrund cu exponatele orientale din vitrine, iar personajele principale, acum îmbătrânite, se găsesc față în față. Costumul ei elegant, în pas cu moda vremii accentuează distanța enormă de timp, creată față de acelaşi hanfu pe care el îl purtase şi acum 30 de ani.
Intenția noastră a fost aceea de a crea un spectacol viu, adevărat, plin de romantism, cu accente de umor şi întâlniri tragice, ingrediente specifice operetei. Culoarea imaginii scenice este cea care formează aerul care uneşte aceste ingrediente, la fel precum muzica dă importanță şi greutate situațiilor dramatice.”
PhD. Arh. Cătălin Ionescu Arbore – scenograf Teatrul Naţional de Operetă şi Musical „Ion Dacian”
