Țara surâsului

Invitați la Centrul Cultural „Ion Manu” din Otopeni
iunie 16, 2018
George Balint
iulie 3, 2018

Țara surâsului

„Țara surâsului”, operetă romantică în 3 acte de Franz Lehár, după un libret de Ludwig Herzer și Fritz Löhner-Beda, este o poveste imposibilă de iubire între două lumi. O poveste dulce-amăruie strivită de diferențele culturale dintre educația europeană și tradiția chineză.

Aflat în postul de ambasador la Viena, prințul Sou-Chong o cunoaște pe Lisa fiica feldmareșalului Ferdinand Lichtenfels. Simțindu-se puternic atras de frumusețea tinerei, Sou-Chong îi face Lisei o curte discretă. Lisa, fascinată de lumea orientală, de misterul pe care îl ascunde surâsul permanent și amabil al prințului, pornește într-o mare aventură urmându-l pe Sou-Chong în China.

Dacă ar fi să inventez un subtitlu pentru opereta „Țara surâsului” de Franz Lehar, acesta ar fi … „Povestea unei iluzii”. Iubirea  europenei Lisa pentru prințul chinez Sou-Chong este o iluzie superbă la care fiecare femeie are dreptul să viseze.

Astăzi, bariera distanței, a concepțiilor despre lume și viață, aproape nu mai există decât în colțuri din lume în care vorbim despre extremism. În secolul trecut, bariera exista.

De aceea, o poveste de dragoste între o europeană emancipată ca Lisa și un chinez supus rigorilor funcției dar, mai ales, al tradiției milenare precum prințul Sou-Chong , nu poate avea un final fericit.

Sunt convinsă că Lisa s-a simțit atrasă încă din copilărie de fascinația orientului îndepărtat din poveștile celor  1001 de nopți. Crescând, această fascinație s-a accentuat. A întâlnit „prințul din poveste” și a crezut că a întâlnit fericirea ideală. Când ea a plecat în lumea lui, a realizat că vede realitatea dură a diferențelor de mentalitate, de educație, de obiceiuri, trăind cea mai cumplită deziluzie.

În mod simbolic, am dorit să materializez sensibilitatea și sufletul Lisei prin întruchiparea fascinantei  păsări Luan din mitologia chineză. Aceasta preia, pe parcursul desfășurării evenimentelor, stările succesive de fericire, tristețe, zbucium și dezamăgire ale Lisei. În contrast cu grația acestei păsări există rigiditatea MĂȘTII din „Țara surâsului”. După cum spune chiar prințul Sou-Chong, „își ascunde trăirile sub masca surâsului”. Masca se augumentează, devenind mult prea apăsătoare pentru Lisa. Masca milenară nu cunoaște și nu acceptă  toleranța. Sufletul Lisei nu acceptă compromisul. De aici, finalul trist, inevitabil.

Împreună cu dirijorul Lucian Vlădescu, scenograful Cătălin Ionescu Arbore și coregrafa Mălina Andrei, am imaginat un spectacol în care o iubire arzătoare și coexistența a două civilizații puternic conturate să trezească în public poezie, romantism, chiar dramatism uneori, într-o fluență cinematografică a desfășurării acțiunii. Proiecțiile Ancăi Albani contribuie și ele la poezia imaginilor, fiind concepute pentru a sublinia o stare, o idee, o…iluzie.

Muzica fermecătoare a lui Lehar ne-a fost călăuza principală în acest  minunat drum către „Țara surâsului”. Consistența partiturii apropie această creație de muzica de operă. Cu siguranță, Lehar a fost influențat în concepția sa dramaturgic-muzicală de prietenul său Giacomo Puccini în lungile lor discuții despre arta sunetelor.

Mulțumesc colectivului Teatrului Național de Operetă și Muzical „Ion Dacian” pentru această colaborare,  mai ales că se materializează în anul în care împlinesc 30 de ani de activitate în slujba artei spectacolului muzical.

Anda Tabacaru – regizor artistic Teatrul Naţional de Operetă şi Musical „Ion Dacian”

 

„Opereta, ca soră mai mică a operei, este un gen care de la începuturi a avut deopotrivă admiratori şi duşmani. Aceştia au luptat, în toate timpurile, fie pentru afirmarea ei fie pentru ponegrirea ei, cu o pasiune devastatoare. Franz Lehar, un apărător fervent şi un compozitor de mare rafinament, a căutat, prin creația sa să demonstreze legătura foarte strânsă dintre operă şi operetă. „Țara Surâsului” este creația cea mai valoroasă a compozitorului şi, în acelaşi timp, o excepție în cadrul genului, acea excepție, care are menirea de a confirma regula. Este singura operetă care are un final trist. În schimb, muzica sa, sub frumusețea sa melodică, ascunde complexități de natură operistică, iar profunzimea caracterelor şi a relațiilor dintre acestea este uimitoare.

Împreună cu regizoarea Anda Tăbăcaru am încercat să scoatem în evidență forța dramatică a acestei lucrări. Am imaginat un spectacol care să conțină o nostalgie aparte față de exotismul culturii şi civilizației chineze. Am vrut să subliniem diferența radicală dintre cele două lumi fascinante, fiecare în felul său. Punctul central al educației europene, reprezentat prin societatea imperială vieneză a începutului de secol XX este la un pol extrem față de tradiția, obiceiurile şi viața din China orientală. Fără a căuta să facem o reconstituire istorică, cele două lumi se diferențiază atât prin gama de culori aleasă, cât şi prin atmosfera total diferită a imaginii scenice. Dacă zona vieneză, este plină de o eleganță severă, ce conține o varietate de combinații dintre alb şi negru, cu câteva accente, date mai mult de străluciri decât, de alte culori – aurul şi argintul având doar rol ornamental – zona orientală abundă de culoare, în special roşul, culoare imperială, de sărbătoare, folosită adesea la ritualurile de nuntă. Simbolul ales de noi pentru a reprezenta China orientală este imaginea măştilor antice aurite amestecate printre statuetele tradiționale ale marilor înțelepți chinezi. Acestea aduc greutatea miilor de ani de cultură şi civilizație, a unui tărâm foarte special şi foarte greu de descifrat, pentru noi, europenii.

Departe de a dori să realizăm o reconstituire cinematografică, costumele caută să aibă fastul deosebit al Curții Imperiale chinezeşti, prin clasicul hanfu (chimono chinezesc), caracterizat prin culori tari şi bogat ornamentate.

Un moment special este scena cu cor din actul II. Aici, mulțimea poporului chinez este tratată ca o forță reală, folosind efectul culorii negre şi folosind din nou simbolul măştii, pentru a multiplica numărul componenților corului, subliniind greutatea şi masivitatea scriiturii muzicale.

Prologul şi epilogul pe care l-am gândit împreună, are rolul de a clarifica relația dintre cele două personaje ale dramei, reprezentând fiecare lumile atât de diferite, Lisa şi Sou-Chong. Noi ne-am imagina că ei se reîntâlnesc după 30 de ani, după ce fiecare a apucat pe drumul său. Această reîntâlnire face ca distanța ce-i separă să fie şi mai clară, mai mare, mai dură. Doar fumul nostalgiei, amintirea unei poveşti de dragoste, petrecută în tinerețe. Exaltarea de atunci nu duce la nicio finalitate. Într-un cadru care sugerează interiorul unui muzeu, costumele aparținând epocii din timpul celui deal 2-lea război mondial se întrepătrund cu exponatele orientale din vitrine, iar personajele principale, acum îmbătrânite, se găsesc față în față. Costumul ei elegant, în pas cu moda vremii accentuează distanța enormă de timp, creată față de acelaşi hanfu pe care el îl purtase şi acum 30 de ani.

Intenția noastră a fost aceea de a crea un spectacol viu, adevărat, plin de romantism, cu accente de umor şi întâlniri tragice, ingrediente specifice operetei. Culoarea imaginii scenice este cea care formează aerul care uneşte aceste ingrediente, la fel precum muzica dă importanță şi greutate situațiilor dramatice.”

PhD. Arh. Cătălin Ionescu Arbore – scenograf  Teatrul Naţional de Operetă şi Musical „Ion Dacian”

Distribuție

Sou-Chong– Alfredo Pascu
Lisa – Doina Scripcaru
Gustav von Pottenstein – Andrei Pleșca
Sikkima – Gabriela Daha
Pasărea Luan – Cristina Osiceanu
Eunucul – Oana Rusu
Thondup – Orest Pîslariu-Ranghilof
Feldmareşalul Ferdinand Lichtenfels – Mihnea Lamatic
Generalul – Cristian Caraman
Marele preot – Arnold Mack
Valetul – Marius Meragiu
Tachi – Bogdan Ardeleanu

Patru admiratoare: Carmen Anghel, Carmen Angheloiu, Ana Maria Racu,  Jeaninne Bradler
Sou-Chong (după 30 de ani) – Cătălin Cocheș
Lisa (după 30 de ani) – Eugenia Ilinca
Fiul lui Sou-Chong – Alin Trifu

Soliști balet: Andreea Toma, Eugenia Stoian, Marian Chirazi

Orchestra de scenă: Mihai Predescu (vioară), Gabriel Joițoiu (violoncel), Adina Cocargeanu (pian), Imola Tamaș (percuție), Dan Ivanciu (percuție).

Figurație specială: Papa Dumitru, Iacob Petre, Eduard Vișan, Pavel Alexandru

Sou-Chong– Daniel Madia
Lisa – Patricia Seymour
Gustav von Pottenstein – Andrei Pleșca
Sikkima – Mediana Vlad
Pasărea Luan – Cristina Osiceanu
Eunucul – Oana Rusu
Thondup – Orest Pîslariu-Ranghilof
Feldmareşalul Ferdinand Lichtenfels – Mihnea Lamatic
Generalul – Cristian Caraman
Marele preot – Arnold Mack
Valetul – Marius Meragiu
Tachi – Bogdan Ardeleanu

Patru admiratoare: Ileana Lenghel, Carmen Angheloiu, Ana Maria Racu,  Jeaninne Bradler
Sou-Chong (după 30 de ani) – Cătălin Cocheș
Lisa (după 30 de ani) – Carmen Anghel
Fiul lui Sou-Chong – Alin Trifu

Soliști balet: Andreea Toma, Eugenia Stoian, Stefan Baloi

Orchestra de scenă: Mihai Predescu (vioară), Gabriel Joițoiu (violoncel), Adina Cocargeanu (pian), Imola Tamaș (percuție), Dan Ivanciu (percuție).

Figurație specială: Papa Dumitru, Iacob Petre, Eduard Vișan, Pavel Alexandru

Detalii spectacol

Conducerea muzicală: Lucian Vlădescu
Regia artistică: Anda Tabacaru Hogea
Asistență regie artistică: Cătălin Voineag
Scenografie și lighting design: PhD arh. Cătălin Ionescu-Arbore
Coregrafia: Mălina Andrei
Asistent coregrafie: Andreea Toma
Dirijor cor: Aurel Muraru
Pregătirea muzicală: Gőnul Aptula, Adina Cocargeanu, Andreea Dobia, Alexandru Burcă, Crinela Barbu
Instructor arte marțiale: Cristian Manciu
Concept video proiecții: Anca Albani